dannmihalache: 2008-12-14

Multilingvism în Uniunea Europeană

„Cândva, târziu în toamna anului 1985, jumătate din populaţia de rinoceri albi din Kenia a dispărut subit – un singur rinocer alb vânat de un braconier...”
Cam aşa începea un articol din revista National Geografic – un număr din 2006. Ideea este că rinocerii dispar, elefanţii dispar, dispar rechinii...
Un institut din Australia se străduieşte să cloneze un diavol tasmanian cu genele extrase dintr-un embrion din întâmplare conservat. Pentru ce atâtea eforturi? Cu banii cheltuiţi pentru asta am putea obţine – pentru că ne aflăm cu gândul în Australia – oi mai mari, mai productive, cu lână mai fină, cu carne şi lapte mai gustoase...
Răspunsul este evident: menţinerea biodiversităţii.
Zeci de specii de plante şi animale dispar zilnic din lume – şi dispar definitiv. „Nu-i nimic! – o să spuneţi – vor apărea altele. Şi dinozaurii au dispărut şi-au apărut păsările şi mamiferele, ba chiar şi oamenii.”
Partea proastă e că nu-i de loc aşa! Restrângerea arealurilor, creşterea poluării, mărirea zonelor locuite de oameni fac să nu mai apară specii noi, ci doar să ne despărţim – pentru totdeauna – de cele vechi.

Impunerea unei limbi ca unică limbă de comunicare în Uniunea Europeană s-ar putea face în două moduri:
a) ca limbă cu adevărat comună, impusă a fi cunoscută şi vorbită – în paralel cu limba natală, desigur – de către toţi cetăţenii ţărilor membre ale Uniunii;
b) ca limbă comună pentru guvernanţii şi oficialii europeni, pentru actele şi documentele emise de Uniunea Europeană, eventual şi de către guvernanţii şi funcţionarii statelor membre.
Să analizăm pe rând cele două variante.
În mod vădit, cunoaşterea de către toţi europenii a unei limbi comune ar duce la avantaje enorme. Ce economii uriaşe s-ar face! N-ar mai fi necesare armatele de translatori, traducători şi profesori de limbi străine (după un timp, fiecare ar învăţa limba „europeană” de la părinţi, educatoare şi învăţători). N-ar mai fi necesară editarea în mai multe limbi a cărţilor tehnice, a manualelor, comunicarea şi informarea prin Internet s-ar ameliora considerabil. Şi ce facilităţi! Muncitorii şi specialiştii români se vor putea duce în Franţa, Germania sau Anglia şi – pentru că nu doar limba va fi comună, ci şi legislaţia, cunoştinţele şi pregătirea se vor uniformiza – nu vor mai întâmpina nici o dificultate de adaptare. Desigur, şi nemţii: când va fi nevoie de ei în Germania, vor lucra în Germania, când vor fi utili în Anglia se vor duce acolo.
Aş putea aprofunda analiza. Se cer o mie de siderurgişti în Suedia: se vor analiza resursele şi se vor trimite o mie de siderurgişti din ţările membre. Şomajul va scădea aproape de zero, întreprinderile nu vor mai rămâne fără mână de lucru, totul va funcţiona ca într-o mare uzină în care fluxurile de oameni, de materii prime, de subansamble, de produse finite sînt atent raţionalizate, dirijate, trimise în debite controlate exact acolo unde este nevoie, exact atunci când este nevoie.
S-ar putea merge şi mai departe. De ce să utilizăm doar o limbă comună? Şi casele se pot tipiza (proces, dealtfel, deja destul de avansat) şi mobilierul, îmbrăcămintea (desigur, adaptată după climă), hrana, etc. Se va ajunge la crearea unei uriaşe întreprinderi cu o organizare perfectă, cu randament maxim.
Bineînţeles, fiecare naţiune, ba chiar fiecare comunitate, îşi va păstra specificul şi tradiţiile, culoarea sa particulară. Românul va vorbi româneşte acasă şi limba europeană – care va fi ea – la serviciu, la cumpărături, pe stradă. Va mânca sarmale şi mămăliguţă acasă cu familia şi pizza, hot dog, hamburgheri şi mâncare chinezească la cantină. Va bea acasă Cotnari şi Murfatlar (Uniunea Europeană se va îngriji, după un grafic bine pus la punct, de aprovizionare) şi votcă, whisky şi gin cu coca cola la ieşirile cu colegii de serviciu internaţionali (parcă-mi sună destul de cunoscut, mai puţin mămăliguţa, sarmalele şi Murfatlarul). Dar hai să împingem absurdul până la capăt: românul va purta acasă iţari şi bundiţă iar scoţianul kilt în timp ce pe stradă va merge în uniforma Uniunii Europene. Iar pentru păstrarea arhitecturilor naţionale se vor organiza „muzee ale satului” cu case englezeşti cu ziduri din cărămidă aparentă acoperite cu iederă, case olandeze cu acoperişuri ţuguiate şi contravântuiri exterioare din lemn alb, case franţuzeşti cu lucarne triunghiulare la mansarde şi geamuri cu ochiuri mici. Se pot chiar organiza staţiuni cu specific naţional: hanuri româneşti din bârne de lemn cu hangiţe – bilingve, bineînţeles! – cu ie şi fotă care vor servi tochitură şi ţuică de prune, berării germane cu chelneri rotofei – mai e nevoie s-o spunem: bilingvi – în cămăşi albe, pantaloni negri bufanţi şi cizme din piele care ne vor aduce la mese caltaboşi aburinzi şi halbe cu capac pe platouri de lemn, cafenele franţuzeşti unde vom bea absint din pahare de sticlă groasă amestecat de noi înşine cu apă din carafe pântecoase ori cognac din boluri enorme. Iar toate acestea vor funcţiona peste tot în Europa pentru ca nimeni să nu uite specificul naţional, culoarea particulară a comunităţii, oriunde ar fi...

Limbajul este legătura, mecanismul care menţine o comunitate unitară. Desigur, nu este singurul mecanism: mai sunt religia, cultura, interesele de grup şi multe altele. Însă dacă unul dintre aceste mecanisme se defectează apar disfuncţiuni grave în tot sistemul. Religia poate provoca, nu poate împiedica războiul. Au existat şi din păcate vor mai exista probabil războaie religioase, însă religia comună nu i-a împiedicat, de pildă, pe germani şi francezi să se lupte în repetate rânduri. Cultura şi originea comună a englezilor şi americanilor n-a fost un obstacol în calea Războiului de Independenţă. Interesele comune nu-i opresc pe sunuţi şi şiiţi de-a pune la cale atentate sângeroase, de multe ori sinucigaşe.
Să simplificăm lucrurile. Să dăm ca exemplu un cuplu soţ-soţie. În acest caz, legăturile sunt – sau cel puţin ar trebui să fie – mai strânse ca în cazul oricărei alte comunităţi. Pe cei doi îi leagă sentimentele reciproce, de regulă copiii, un patrimoniu comun, pentru stabilitatea cuplului ar fi de preferat ca cei doi să aibă o cultură comună, religie comună. (Să ni-l imaginăm pe Andrei Pleşu căsătorit cu Andreea Marin. Asta îmi aminteşte de o glumă. Marilyn Monroe îi propune lui Einstein să facă împreună un copil, spunînd: va fi frumos ca mine şi inteligent ca dumneavoastră; da - spune savantul - dar dacă va fi frumos ca mine şi inteligent ca tine?).
Dacă dragostea dintre cei doi se stinge, dacă motivaţia iniţială – oricare a fost ea – dispare, de regulă cuplul se desparte. Uneori, acesta se poate menţine, dar cu ce eforturi şi sacrificii cel puţin din partea unuia dintreparteneri. Dereglarea oricărei legături transformă un sistem negentropic într-unul entropic. (acelaşi lucru se întâmplă în cazul căsătoriilor din interes ori a celor contractate greşit din lipsă de experienţă şi cunoaştere a cel puţin unuia din cei doi; repet, nu este obligatorie despărţirea sau divorţul; personalitatea mai puternică a unuia dintre soţi poate duce la continuarea căsătoriei, însă cu costuri nejustificat de mari).
Când vedem câteva furnici cărând un grăunte, gândim: uite ce bine colaborează, cum unele împing iar altele trag povara, când, de fapt, furnicile trag grăuntele în toate direcţiile iar deplasarea se face după rezultanta sumei vectorilor (de multe ori o singură furnică s-ar descurca mai bine singură decât cu ajutorul „suratelor”).
„Ei bine – veţi spune – dar nu se pune problema renunţării la tradiţii şi nici la limba naţională”.
Daţi-mi voie să mai utilizez o metaforă.
Pe un carton presărăm pilitură de fier şi plasăm dedesubt un magnet. Constatăm că pilitura capătă o anume configuraţie, pare să capete un sens. Dar ce se întâmplă dacă plasăm doi sau mai mulţi magneţi? Desigur, şi atunci pilitura capătă o anume grafică, rezultat al sumei vectorilor determinaţi de atracţia fiecărui magnet, dar cea mai mare parte a forţei de atracţie se va cheltui pentru anularea altor forţe de atracţie.
Tendinţa fiecăruia dintre noi este să căutăm calea cea mai directă spre scopul propus. Uneori, nu avem scopul precis conturat, alteori nu găsim din inabilitate calea pe care s-o urmăm, ori intervin scopuri care ne obligă să urmăm rute ocolitoare. Însă dacă în familie toţi cunosc şi limba „X” oficială şi limba „Y” maternă, după o vreme celor mai mulţi li se va părea efortul prea mare de-a le utiliza pe amândouă. Şi cum magnetul cel mai puternic va fi „X”, vom sfârşi prin a renunţa la „Y”.
Nu vă cer să mă credeţi pe cuvânt, am să dau un exemplu cunoscut.
Imigranţii italieni şi sicilieni, cei mai numeroşi imigranţi din America începutului de secol trecut, se stabileau în cartiere locuite tot de imigranţi italieni; lucrau în echipe cu conaţionali de-ai lor conduse de şefi bilingvi, cumpărau de la magazine italiene şi frecventau localuri italiene. Majoritatea nu ştiau şi nici nu erau interesaţi să cunoască limba engleză. În schimb copiii lor născuţi în America, mergând la şcoli de limbă engleză, cu colegi americani „pur-sânge”, se simţeau înstrăinaţi de părinţii lor, vorbeau americana cât mai fără accent, renunţau la paste pentru beeftec şi la vinul roşu dulce pentru whisky, mergeau la cluburi de dancing – într-un cuvânt, încercau să se integreze. Erau jenaţi de părinţii lor care se adunau seara pe străduţele înguste din Little Italy şi discutau despre rude pe care le ştiau doar din poze, într-o limbă pe care ei aproape o uitaseră, sub frânghiile de rufe care se întindeau de la o clădire la alta şi sub ferestrele de la care mamele lor îşi împărtăşeau în gura mare noutăţile pe deasupra străzii. Totuşi tinerii americani „pur-sânge” nu-i acceptau, îi numeau macaronari, nu-i invitau niciodată la petrecerile ori la partidele lor de tenis, nu le invitau surorile la dans, îi tratau – pentru a folosi un eufemism: ca pe nişte purtători ai maladiei lui Hansen, ce mai! Preţul plătit pentru a se integra era mare –deşi ei nici nu realizau asta: înstrăinarea de rudele lor, pierderea identităţii naţionale, ruperea de tradiţii – şi în schimb nu primeau nimic din ceea ce ei nici nu realizau că au plătit. Terminau prin a se aduna în „găşti” de cartier, încercând să obţină prin violenţă ceea ce nu obţinuseră prin eforturi de adaptare. Şi mai târziu intrau în bandele de mafioţi alcătuite tot din imigranţi italieni. Iată ce păstrau din identitatea naţională: bandele erau alcătuite pe principii etnice...

Să fie oare la noi – şi spun „la noi” în înţelesul de Europa – şi în ziua de azi, altfel? Şi mai ales – pentru că nici nu s-ar pune neapărat problema deplasărilor masive de populaţii departe de casă, ca să nu mai vorbim de mijloacele mult mai rapide şi mai facile de deplasare din ziua de azi – s-ar ajunge oare la acelaşi rezultat? E vorba doar – pentru simplificarea comunicării, eficientizarea informaţiei şi crearea unor valenţe – deschiderea unor porţi posibile, nu obligatorii – de cunoaşterea impusă a unei limbi comune. Cum la şcoală s-ar preda tot în limba natală, ar fi practic obligatorie şi ccunoaşterea acesteia.
Da, dar cunoaşterea limbii natale ar fi obligatorie doar pe durata şcolii, şi mulţi ar proceda ca elevii tocilari care învaţă pe de rost lecţia de geografie şi iau nota zece iar mai târziu dacă-i întrebi ce capitală are Australia îţi vor spune Sydney; imediat ce obligaţia asta plicticoasă va înceta, cei mai mulţi nu-şi vor mai bate capul să vorbească o limbă „moartă” doar de dragul tradiţiei. Acum, când singura limbă obligatorie este româna,vedem (ori mai degrabă: auzim) deja „vedetele” T.V., şi mulţi puşti sau tineri sau chiar oameni maturi vorbind o limbă hibridă: „şi acum «guest starul» emisiunii noastre: cântăreţul de muzică popuularăăă!!!...Iooon Dolănescuuu!!!”
Cât despre specificul naţional, ce să mai spun! S-a umplut ţara de formaţii româneşti care – ce-i drept, cântă mai mult sau mai puţin româneşte, însă – pe lângă că majoritatea „cântă” manele – ceilalţi „cântă” (adică vorbesc) rap. Ba sunt cântăreţi – că altfel nici nu pot să le spun! – care cântă folclor românesc, dar transpus tot pe stil rap!
Să nu ne facem iluzii: putem face bilingvi din10%, 20% din populaţia unei ţări, în nici un caz din 70%, 80% sau 100%. Încercaţi să vorbiţi franceza în partea flamandă a Belgiei!
Nu, s-ar ajunge la limbi corcite şi agramate formate din perechi de limbi pentru care ne-ar trebui armate de translatori de zeci de ori mai mari ca acum. Iar costurile? Crearea unor naţiuni şi popoare care nu vor mai şti cine au fost Shakespeare, Baudelaire, Goethe sau Eminescu, vor şti în schimb de Adi Mutu şi de Adi Minune.

Să vedem însă ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar cere decât oficialilor Uniunii Europene şi eventual guvernanţilor şi funcţionarilor ţărilor membre să vorbească o limbă comună.
Am să încep prin a face o glumă: cel puţin în România, ar trebui să se înceapă de la a-i învăţa, pe majoritatea, româneşte. Dar - deşi gluma asta e tragic de lipsită de comic – să trecem la chestiuni serioase.
Care ar putea fi limba oficială a Uniunii Europene?
„Bineînţeles, engleza! – vor spune englezii; noi am avut cel mai mare imperiu din istoria omenirii, peste vapoarele noastre şi peste vorbitorii de limbă engleză nu apunea niciodată soarele. Şi apoi, noi l-am dat pe Shakespeare!”
„Ba, franceza! vor sări francezii. Parisul a fost Oraşul Luminilor, şi noi l-am dat pe Baudelaire!”
„Dar de germană ce spuneţi? – vor întreba mai timid nemţii. La urma urmelor suntem strămoşii lui Kant şi Goethe, ai lui Beethoven şi Bach, iar acum suntem ţara cu cea mai mare populaţie din Uniune...”
„Da – se vor repezi ceilalţi – dar l-aţi dat şi pe Hitler! V-am bătut doar pentru ca acum să vorbim cu toţii nemţeşte?”
Lăsând gluma deoparte, problema este foarte spinoasă: orgoliul. Orgoliul l-a făcut pe Lucifer, Prinţul Dimineţii, să fie alungat din Cer şi să târască după el o treime din Oştile Domnului! Orgoliul i-a făcut pe francezi să tragă în flota foştilor lor aliaţi englezi la Mers-el-Kebir (Oran, Algeria), pe Hitler să-l sacrifice pe von Paulus împreună cu armata a şasea la Stalingrad sau pe japonezi să prelungească războiul pierdut cu americanii.
Conducătorii Uniunii Europene sunt schimbaţi odată la cinci ani; ce vom face? Vom schimba şi limba unică odată la cinci ani pentru a mulţumi pe toată lumea? Cum credeţi că ar accepta francezii ca parlamentarii lor europeni să vorbească engleza după bătăliile de la Poitiers şi Crécy sau după Trafalgar şi Waterloo? Sau englezii să accepte germana după blitz-ul asupra Londrei şi bombardamentul de la Coventry? Vedem ce patimi şi violenţe declanşează un meci internaţional de fotbal şi ne putem imagina că o naţiune mare şi orgolioasă ar accepta aşa o „jignire” ca limba altei naţiuni să fie considerată mai importantă ca a ei?
Bun, să găsim altă variantă, care să nu trezească patimi şi orgolii: esperanto. Dar esperanto nu este o limbă funcţională, în ea nu se pot exprima fără echivoc legile, hotărârile şi actele Uniunii Europene. Să aşteptăm până va fi pusă la punct şi-abia apoi vom reveni la aceasta.
Pot însă să propun o soluţie mai potrivită! O limbă care nu e europeană, ca să nu stărnească invidii, este vorbită de cei mai mulţi oameni de pe glob, este veche şi rodată: chineza!...
Intenţiile celor care propun – într-o formă sau alta – instituirea unei limbi unice europene, pot fi – până la proba contrarie, cel puţin - foarte bune, dar realizarea se va dovedi o utopie. Iadul e pavat cu bune intenţii...

Sau nu...

Bibliografie:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83, 25 04 2007

50 ways forward - Europe's best successes
http://europa.eu/success50

dannmihalache

vineri, 19 decembrie 2008

dannmihalache: despre mine

Multilingvism în Uniunea Europeană

Dylan Thomas

FEEDJIT Live Traffic Feed

FEEDJIT Live Traffic Map

Persoane interesate

Arhivă blog

Despre mine